REŢELE DE CALCULATOARE
TIPURI DE REŢELE
Pentru clasificarea reţelelor de calculatoare se pot utiliza mai multe criterii, care depind de parametrii care sunt analizaţi pentru a realiza departajarea.
Funcţie de răspândirea geografică, reţelele se împart în:
1.reţele locale (Local Area Networks, LAN, limba engleză), utilizate pentru a conecta calculatoarele unei firme în scopul schimbului de informaţii şi utilizării în comun a anumitor dispozitive periferice. Au dimensiuni restrânse şi de aceea timpul maxim de transmisie a unui mesaj este limitat şi cunoscut dinainte. Transmiterea informaţiilor se face folosind un singur cablu la care sunt legate toate calculatoarele, permiţând viteze de transfer de 10-100 Mbps*. Sunt utilizate topologii de aranjare a calculatoarelor în reţea de tip magistrală (la un cablu liniar se leagă toate calculatoarele) sau de tip inel (la un cablu închis de forma unui inel se leagă toate calculatoarele);
2.reţele metropolitane (Metropolitan Area Networks, MAN, limba engleză) sunt LAN-uri extinse ce acoperă birouri învecinate sau cartiere alăturate. Pe acelaşi cablu (eventual două cabluri) se transmit date, voce şi chiar televiziune prin cablu;
3.reţele larg răspândite geografic (Wide Area Networks, WAN, limba engleză) acoperă zone întinse, ca ţara sau continentul, şi sunt compuse din calculatoare şi subreţeaua de comunicaţii. Calculatoarele pe care se execută programele utilizatorilor se numesc gazde (host, limba engleză). Subreţeaua de comunicaţii transmite mesajele de la o gazdă la alta, şi se compune din liniile de transmisie (numite linii sau canale) şi elementele de comutare a mesajelor (calculatoare specializate care transmit mai departe informaţiile primite, numite noduri de comutare a pachetelor sau rutere). Subreţeaua se compune dintr-un număr oarecare de linii telefonice, cu ajutorul cărora informaţiile se transmit de la o gazdă la alta, prin parcurgerea succesivă a anumitor segmente. O astfel de subreţea se numeşte punct-la-punct sau subreţea cu comutare de pachete. Cele mai des utilizate topologii pentru aceste subretele sunt stea, inel, arbore, completă sau neregulată;
4.reţele radio. Sunt utilizate pentru a lega între ele calculatoare, fără a se utiliza firul ca element de legătură. Astfel, pentru ca un calculator să poată accesa reţeaua de pe uscat, de pe apă sau din aer, se utilizează legătura radio cu ajutorul căreia se pot transmite sau primi faxuri, mesaje de poştă electronică, se pot citi fişiere, etc. Au viteze mai mici de transmitere a informaţiei (1-2 Mbps) şi o rată mai mare a erorilor, în schimb permit legături în orice situaţie;
5.Internet-ul este definit ca un sistem mondial de reţele de calculatoare interconectate, care înlesneşte serviciile de comunicare a datelor cum ar fi deschiderea unei sesiuni de lucru la distanţă, transferul de fişiere, poşta electronică şi grupurile de discuţii.
Internet-ul are 5 aplicaţii principale:
1.poşta electronică.- utilizatorii conectaţi compun, trimit şi primesc mesaje;
2.ştiri.- utilizatorii conectaţi la grupuri de ştiri primesc şi transmit informaţii pe diferite teme;
3.conectare la distanţă - utilizatorii se pot conecta la orice calculator pe care au cont deschis;
4.transfer de fişiere - utilizatorii conectaţi pot copia informaţii de pe un calculator pe altul.
5.WWW (World Wide Web) prin care pe un calculator sunt puse la dispoziţia utilizatorilor conectaţi, pagini de informaţii ce cuprind text, poze, sunet, video, cu posibilitatea de navigare de la o pagină la alta.

Reţelele de calculatoare se împart, funcţie de tehnologia de transmisie, în:
1.reţelele cu difuzare, care au un singur canal de comunicaţie care este accesibil tuturor calculatoarelor din reţea. La nevoie, fiecare calculator transmite mesaje scurte numite pachete, primite de toate celelalte calculatoare; o parte a mesajului (numită câmp de adresă) specifică destinatarul mesajului. Calculatoarele din reţea aşteaptă mesaje, iar când un pachet apare în reţea, el este prelucrat de calculatorul care şi-a recunoscut adresa, dar este ignorat de celelalte calculatoare din reţea. Această operaţie poartă numele de transmitere de mesaje. O variantă a trimiterii de pachete este aceea în care toate calculatoarele din reţea sunt destinatari ai pachetului, operaţiunea numindu-se în acest caz difuzare de pachete. Pentru unele reţele se poate defini şi operaţiunea de trimitere multiplă, care constă în trimiterea pachetelor către o submulţime a calculatoarelor din reţea;
2.reţele punct la punct, care dispun de mai multe conexiuni între calculatoarele reţelei, ideal fiind cazul când fiecare calculator este legat de toate celelalte. Cum fizic (şi nu numai) acest lucru este de obicei greu de realizat, reţeaua dispune de conexiuni între anumite calculatoare. Transmiterea mesajului se face prin parcurgerea unui traseu ce conţine unul sau mai multe calculatoare; uneori există mai multe trasee posibile şi atunci intervin algoritmii de dirijare care caută traseele cele mai scurte (sau cele mai ieftine, etc.).

Prin topologia unei reţele se înţelege modul de interconectare a calculatoarelor în reţea. Folosirea unei anumite topologii are influenţă asupra vitezei de transmitere a datelor, a costului de interconectare şi a fiabilităţii reţelei.
După topologia reţelelor, ele pot fi:
1.reţele cu topologie tip magistrală (bus), este cea mai folosită atunci când se realizează reţele locale de mici dimensiuni, iar performanţele nu trebuie să fie spectaculoase. Acest model topologic se mai numeşte şi magistrală liniară, deoarece există un singur cablu care leagă toate calculatoarele din reţea. Avantajul este atât acela al costului mai scăzut (se foloseşte mai puţin cablu), dar şi acela că, în cazul ruperii unui cablu sau defectării unui calculator, nu se ajunge la oprirea întregii reţele. Dezavantajul folosirii unui singur cablu este că, atunci când doreşte să transmită date, calculatorul trebuie să "lupte" pentru a câştiga accesul (trebuie să aştepte eliberarea cablului. Este metoda cea mai uzuală de conectare, permite transmiterea mesajelor între calculatoare folosind principiul expus la reţelele cu difuzare;
2.reţele cu topologie tip inel, conectează fiecare calculator de alte două, imaginea fiind aceea a unor calculatoare aşezate în cerc. Datele transmise de un calculator trec prin toate calculatoarele intermediare înainte de a ajunge la destinaţie. Daca nu se folosesc cabluri suplimentare, oprirea unui calculator sau ruperea unui cablu duce la oprirea întregii reţele. Performantele unei reţele inel sunt ceva mai mari decât ale unei reţele de tip magistrală. Utilizează pentru transmitere acelaşi principiu al reţelelor cu difuzare;
3.reţele cu topologie tip stea, foloseşte: un calculator central care va fi conectat cu toate celelalte calculatoare prin cabluri directe. Toate transferurile de date se realizează prin intermediul calculatorului central. Dacă se foloseşte un calculator central de mare putere, atunci reţeaua va avea performante ridicate, însă defectarea acestuia duce la oprirea reţelei, sau în care calculatoarele sunt legate la o componentă centrală numită concentrator (hub). Utilizează pentru transmitere principiul reţelelor punct la punct;
4.reţele cu topologie tip arbore, în care calculatoarele sunt legate ierarhizat,
5.reţele cu topologie tip completă, în care toate calculatoarele sunt legate între ele pentru a asigura existenţa unei legături între oricare din punctele reţelei, în caz de defectare a unui (mai multor) cablu;
6.reţele cu topologie de tip neregulată, sunt de obicei reţelele realizate fizic în care s-a pornit de la topologie care apoi a fost extinsă fără a se respecta una din topologiile prezentate anterior.

După criteriul funcţiei calculatoarelor din reţea, adică al existenţei sau nu al unui calculator numit server, se deosebesc:
1.reţele de tip peer-to-peer (workgroups, grupuri de lucru), în care toate calculatoarele sunt egale între ele, fără o organizare ierarhică şi fără existenţa unui server. Fiecare calculator îşi stabileşte politica de partajare a resurselor, având atât rolul de server cât şi cel de client. Sunt reţele simple, au până la 10 calculatoare distribuite într-o zonă restrânsă, sunt uşor de construit şi relativ ieftine. Sistemele de operare sunt uzuale, fără nivele deosebite de performanţe şi securitate, cum ar fi Microsoft Windows NT Workstation, Microsoft Windows for Workgroups, Microsoft Windows 95, 96, 2000, etc.;
2.reţele bazate pe server, în care există un calculator puternic, cu performanţe deosebite, care deserveşte cererile celorlalte calculatoare şi asigură securitatea datelor din reţea. Serverul poate fi dedicat sau nededicat, şi este calculatorul care conduce practic reţeaua, asigurând următoarele funcţiuni principale:
serverul de date şi tipărire, administrează accesul la date şi imprimantă. Datele sunt prelucrate cu o aplicaţie de pe calculatorul utilizatorului, dar se păstrează pe server şi sunt tipărite la o imprimantă legată la server;
serverul de aplicaţii, administrează accesul la aplicaţii şi date. Datele sunt păstrate pe server, la fel şi aplicaţiile, iar utilizatorul are pe calculatorul său doar rezultatele executării aplicaţiilor dorite. Utilizează metodologia de lucru numită client/server;
serverul de poştă electronică, administrează transferul de mesaje electronice între calculatoarele din reţea;
serverul de fax, administrează traficul de mesaje fax între calculatoarele din reţea;
serverul de comunicaţii, administrează transferul de date şi mesaje e-mail între calculatoarele din reţea;
serverul de directoare, administrează informaţiile din reţea din punct de vedere al păstrării, gestionării, localizării şi măsurilor de protecţie.

Sistemele de operare utilizate pentru reţele cu servere sunt specializate, deoarece ele dispun de periferice avansate care necesită aplicaţii care să valorifice puterea acestora, şi se poate aminti aici Microsoft Windows NT Server;
3. reţele combinate, care îmbină avantajele tipurilor prezentate anterior.
PROGRAME DE REŢEA
Sisteme de operare în reţea
În etapa de trecere de la utilizarea calculatoarelor în mod independent, la utilizarea în reţea, a apărut necesitatea existenţei unui software care să gestioneze funcţiile impuse de lucrul în reţea.
Cum în acel moment, calculatoarele independente aveau deja instalat sistemul de operare, în prima etapă software de reţea s-a adăugat celui existent. Pe acelaşi calculator coexista atât un sistem de operare independent cât şi unul de reţea.
În sistemele de operare avansate (Microsoft Windows NT Server, Microsoft Windows NT Workstation, Microsoft Windows 95 şi următoarele) cele două sisteme de operare au fost reunite într-unul singur, care oferă ambele funcţionalităţi.
Aceste sisteme de operare au o sarcină foarte complexă, în care sunt angrenate toate resursele calculatorului: procesorul, memoria, harddisk-ul, alte dispozitive periferice.
Principalele obiective ale unui software de reţea sunt:
•conectarea calculatoarelor şi celorlalte periferice din reţea;
•coordonarea funcţionării calculatoarelor şi perifericelor din reţea;
•asigurarea unui nivel corespunzător de securitate a accesului la resursele de calcul şi datele din reţea.
Una din facilităţile care trebuie oferite de un astfel de sistem de operare este aceea de multitasking, adică posibilitatea de a executa simultan mai multe programe (aplicaţii, procese, taskuri). Concret, fiecare procesor din cele existente în arhitectura calculatorului poate executa un program. Dacă sunt mai multe programe decât procesoare, această politică nu se mai poate aplica, şi programele sunt executate pe rând, fiecare câte un anumit interval (scurt) de timp, astfel încât utilizatorul are impresia că procesele sunt simultane. Dacă se lucrează în reţea, multitaskingul se poate realiza prin comutarea între un program local şi un program de reţea.
Deoarece funcţionarea reţelei depinde de modul cum organizează serverul întreaga activitate, software-ul de reţea are două direcţii de manifestare:
•software instalat pe server;
•software instalat pe staţiile de lucru (clienţi).
Software-ul server este componenta care asigură accesul utilizatorului conectat o staţie de lucru, la resursele şi datele din reţea. Pentru aceasta, el primeşte cererile de operaţii de la client, o analizează şi trimite serverului care execută cererea respectivă.
Executarea unei astfel de cereri este însă condiţionată de drepturile pe care utilizatorul de pe calculatorul client le are asupra respectivelor resurse sau date. Pentru aceasta, administratorul de reţea, care este persoana care stabileşte regulile de lucru în reţea (prin exploatarea sistemului de operare de pe server), stabileşte pentru fiecare utilizator în parte la care resurse şi date are acces şi ce operaţie poate executa (citire, scriere, modificare, ştergere, etc.).
Tot administratorul de reţea stabileşte şi lista utilizatorilor care au acces la reţea, prin acordarea către fiecare a unui nume şi a unei parole, stabilirea drepturilor şi privilegiilor sale, sau anularea dreptului de acces.
Software-ul client este componenta care asigură utilizatorului accesul la resursele calculatorului propriu, iar dacă operaţia dorită face referire la resurse sau date de pe alt calculator, trimite cererea pe reţea către serverul unde se află resursa necesară.
Transmiterea cererii se face de către un program numit redirector, care stabileşte despre ce este vorba în cerere, care este calculatorul căreia îi este adresată, apoi face o solicitare către acel calculator pentru rezolvarea cererii, în procesul de rezolvare a cererii, problema localizării resursei respective nu revine utilizatorului, care nu trebuie să cunoască decât numele respectivei resurse.
Drivere de reţea
Legătura între două calculatoare din reţea se face folosind cablu de un anumit tip. Cablul este legat la calculator folosind o placă echipată cu componente electronice, numită placă de reţea. Aceasta are ca rol pregătirea datelor din calculator pentru a fi transmise pe cablu şi recepţia semnalelor electro-optice de pe cablu şi transformarea lor în octeţi de date.
Componenta software care asigură efectuarea acestor operaţiuni de către placa de reţea se numeşte driver de reţea. Driverele însoţesc de obicei placa de reţea, fiind elaborate de către firma care furnizează şi suportul hardware, dar ele se pot obţine şi de la servicii on-line de pe Internet.
Driverul plăcii de reţea este partea care asigură legătura între calculator şi placa de reţea, iar placa de reţea asigură legătura între calculator şi cablu (şi mai departe legătura cu celelalte calculatoare).
MODELE DE REFERINŢĂ
Un avantaj principal al utilizării reţelelor este acela că permite transferul de date între calculatoare. Cum calculatoarele din reţea pot fi de mai multe tipuri, cum software-ul utilizat poate fi diferit de la un calculator la altul, este necesar ca să existe un nivel de standardizare care să permită buna comunicare între elementele reţelei.
Standardele sunt aprobate de organizaţii internaţionale, cum ar fi: OSI (International Standards Organisation), ECMA (European Computer Manufacturer's Association), IEEE (Institute of Electrical and Electronical Engineers), ANSI. Elaborarea standardelor pentru reţele a devenit necesară datorită diversificării echipamentelor si serviciilor, care a condus la apariţia de reţele eterogene din punctul de vedere al tipurilor de echipamente folosite. În plus, multitudinea de medii fizice de comunicaţie a contribuit la decizia de a defini reguli precise pentru interconectarea sistemelor. ISO a elaborat un model arhitectural de referinţă pentru interconectarea calculatoarelor, cunoscut sub denumirea de modelul arhitectural ISO-OSI (Open System Interconnection).
Modelul ISO-OSI împarte arhitectura reţelei în şapte nivele, construite unul deasupra altuia, adăugând funcţionalitate serviciilor oferite de nivelul inferior. Modelul nu precizează cum se construiesc nivelele, dar insistă asupra serviciilor oferite de fiecare şi specifică modul de comunicare între nivele prin intermediul interfeţelor. Fiecare producător poate construi nivelele aşa cum doreşte, însă fiecare nivel trebuie să furnizeze un anumit set de servicii. Proiectarea arhitecturii pe nivele determină extinderea sau îmbunătăţirea facilă a sistemului. De exemplu, schimbarea mediului de comunicaţie nu determină decât modificarea nivelului fizic, lăsând intacte celelalte nivele.
1. Nivelul fizic are rolul de a transmite datele de la un calculator la altul prin intermediul unui mediu de comunicaţie. Datele sunt văzute la acest nivel ca un şir de biţi. Problemele tipice sunt de natură electrică: nivelele de tensiune corespunzătoare unui bit 1 sau 0, durata impulsurilor de tensiune, cum se iniţiază şi cum se opreşte transmiterea semnalelor electrice, asigurarea păstrării formei semnalului propagat. Mediul de comunicaţie nu face parte din nivelul fizic.
2. Nivelul legăturii de date corectează erorile de transmitere apărute la nivelul fizic, realizând o comunicare corectă între două noduri adiacente ale reţelei. Mecanismul utilizat în acest scop este împărţirea biţilor în cadre ( frame), cărora le sunt adăugate informaţii de control. Cadrele sunt transmise individual, putând fi verificate şi confirmate de către receptor. Alte funcţii ale nivelului se referă la fluxul de date (astfel încât transmiţătorul să nu furnizeze date mai rapid decât le poate accepta receptorul) şi la gestiunea legăturii (stabilirea conexiunii, controlul schimbului de date şi desfiinţarea conexiunii).
3. Nivelul reţea asigură dirijarea unităţilor de date între nodurile sursă şi destinaţie, trecând eventual prin noduri intermediare (routing ). Este foarte important ca fluxul de date să fie astfel dirijat încât să se evite aglomerarea anumitor zone ale reţelei (congestionare). Interconectarea reţelelor cu arhitecturi diferite este o funcţie a nivelului reţea.
4. Nivelul transport realizează o conexiune între două calculatoare gazda (host) detectând şi corectând erorile pe care nivelul reţea nu le tratează. Este nivelul aflat în mijlocul ierarhiei, asigurând nivelelor superioare o interfaţă independentă de tipul reţelei utilizate. Funcţiile principale sunt: stabilirea unei conexiuni sigure între două maşini gazdă, iniţierea transferului, controlul fluxului de date şi închiderea conexiunii.
5. Nivelul sesiune stabileşte şi întreţine conexiuni (sesiuni) între procesele aplicaţie, rolul său fiind acela de a permite proceselor să stabilească "de comun acord" caracteristicile dialogului si sa sincronizeze acest dialog.
6. Nivelul prezentare realizează operaţii de transformare a datelor în formate înţelese de entităţile ce intervin intr-o conexiune. Transferul de date între maşini de tipuri diferite (Unix-DOS, de exemplu) necesită şi codificarea datelor în funcţie de caracteristicile acestora. Nivelul prezentare ar trebui să ofere şi servicii de criptare/decriptare a datelor, în vederea asigurării securităţii comunicaţiei în reţea.
7. Nivelul aplicaţie are rolul de "fereastra" de comunicaţie între utilizatori, aceştia fiind reprezentaţi de entităţile aplicaţie (programele). Nivelul aplicaţie nu comunică cu aplicaţiile ci controlează mediul în care se execută aplicaţiile, punându-le la dispoziţie servicii de comunicaţie. Printre funcţiile nivelului aplicaţie se află:
-identificarea partenerilor de comunicaţie, determinarea disponibilităţii acestora şi autentificarea lor;
-sincronizarea aplicaţiilor cooperante şi selectarea modului de dialog;
-stabilirea responsabilităţilor pentru tratarea erorilor;
-identificarea constrângerilor asupra reprezentării datelor;
-transferul informaţiei.
COMPONENTE HARDWARE
Placa de reţea
Placa de reţea este un ansamblu de circuite integrate şi alte componente, care împreună cu anumite programe incluse în memorii de pe placă asigură legătura între cablul de reţea şi calculator.
La calculatorul sursă, au ca rol convertirea informaţiilor sosite pe magistrala de date, sub forma a 8-16-32 biţi de date, în semnale electrice/optice, sub forma unei succesiuni de biţi care va parcurge cablul de reţea; la calculatorul destinaţie are loc procesul invers, înainte de demararea procesului de transfer, cele două plăci corespondente realizează o negociere asupra parametrilor operaţiei de transfer: dimensiunea grupurilor de date, viteza de transmitere, modalitatea de conformare a primirii şi momentul trimiterii ei, etc.
Un alt rol important al plăcii de reţea este gestiunea adresei de reţea a calculatorului respectiv, adică al modalităţii prin care fiecare server sau staţie client se identifică fată de celelalte calculatoare.

Cablul de reţea
Legarea calculatoarelor în reţea se face de cele mai multe ori utilizând ca suport fizic al legăturii un anumit tip de cablu. Din multitudinea de cabluri utilizate, se disting trei categorii principale:
Cablul coaxial constă într-un fir central din cupru, înconjurat de un înveliş izolator, apoi un strat de ecranare a semnalelor parazite format dintr-o plasă metalică, iar la exterior o cămaşă de protecţie. Cea mai uzuală asemănare a sa este cablul TV, de care diferă doar prin parametrii electrici. Firul central este cel care transportă semnalul electric, adică datele, în timp ce plasa metalică protejează firul central de influenţa zgomotului (semnalelor parazite din jur) şi a diafoniei (interferenţa cu un posibil fir alăturat).
Cablul coaxial se prezintă în două forme, anume cablul subţire (thinnet), mai uşor şi flexibil, având cea 0,6 cm diametru, o impedanţă de 50 ohmi, permiţând transmiterea semnalului la max. 185 m, care se poate lega direct la placa de reţea prin conector, şi respectiv cablul gros (thicknet), având cea 1,2 cm grosime, mai greu şi mai dificil de folosit, care permite transmiterea semnalului la max. 500 m, legat de calculator printr-un dispozitiv numit transceiver şi utilizat cel mai frecvent pentru a realiza o conexiune (numită backbone) la nivel de etaj sau de coloană în cadrul unei clădiri, care leagă mai multe reţele constituite din cablu subţire.
Cablul torsadat (twisted pair) este un cablu compus din două fire de cupru, izolate, răsucite după o anumită specificaţie. Există cablu torsadat neecranat (UTP, Unshielded Twisted Pair), la care firele sunt introduse într-un înveliş neecrant, asigurând o transmitere corectă a datelor până la 100 metri, şi cablu ecranat (STP, Shielded Twisted Pair), la care firele ecranate între ele şi faţă de mediu printr-o folie, ceea ce permite o lungime mai mare a cablului.
Cablul de fibră optică asigură transmiterea datelor prin impulsuri luminoase modulate. Cablul este alcătuit din fibre optice, fiecare fibră având un cilindru foarte subţire de sticlă (uneori plastic), utilizat pentru a transmite semnalul într-o anumită direcţie, înconjurat de o armătură de asemenea din sticlă, protejat de un strat de material plastic pentru rigidizare. Un cablu se compune din mai multe fibre, întărite mecanic prin utilizarea unui înveliş din kevlar. Avantajele utilizării fibrei optice sunt date de viteza foarte mare de transmitere a informaţiei (uzual 1000 Mbps, dar funcţionează fără probleme şi la 1 Gbps) şi de imposibilitatea interceptării semnalelor deoarece nu radiază în jur. Dezavantajele majore sunt, deocamdată, preţul mai mare ca al cablului electric şi tehnologia de conectare care este destul de pretenţioasă.
O comparaţie a caracteristicilor şi posibilităţilor oferite de diferitele tipuri de cablu este prezentată în tabelul

Mufa de reţea
Legarea calculatoarelor în reţea se face prin intermediul cablului, care are la capetele sale mufe (conectori). Există următoarele tipuri de mufe legate la cablu:
1.conectorul de cablu BNC. Este mufa care este legată (lipită, sertizată) direct de cablul coaxial;
2.conectorul BNC în T. Este mufa care leagă conectorul anterior de placa de reţea, şi se numeşte în T din cauza formei sale: la cele două laturi superioare se leagă cablul iar la piciorul literei se leagă calculatorul prin intermediul plăcii de reţea;
3.conectorul RJ-45. Leagă cablul torsadat de placa de reţea.
Conectorul tubular BNC
Când se doreşte prelungirea unui cablu prea scurt, această operaţie se poate executa instalând pe cablu o mufă numită conector tubular BNC, continuată cu o altă bucată de cablu. Utilizarea acestei metode nu este tocmai cea mai indicată deoarece conectorul introduce o atenuare a semnalului şi astfel parametrii de lucru ai reţelei au de suferit. Este de preferat a se utiliza un cablu de lungime mai mare decât un conector.
Repetorul
Pentru prelungirea unui cablu prea scurt, reţeaua poate folosi un conector tubular BNC. Aşa cum s-a prezentat anterior însă, din cauza scăderii parametrilor semnalului electric, metoda nu este cea mai avantajoasă. Ca alternativă, pe cablu se poate monta un dispozitiv numit repetor, care pe lângă posibilitatea de prelungire mai oferă şi o amplificare a semnalului electric, dar nu permite un volum mare al traficului de date.
Puntea (bridge)
O altă soluţie pentru extinderea unei reţele o constituie utilizarea unei punţi. Aceasta permite în plus faţă de un repetor un control mai bun al traficului de date, deoarece foloseşte o tehnică de memorare a adreselor calculatoarelor din reţea, prin care tine minte care este calea prin care un pachet de date ajunge la calculatorul destinaţie, ceea ce duce ia scăderea traficului din reţea.
Routerul
Dacă puntea are un nivel de inteligenţă mai mare decât un repetor, deoarece poate dirija pachetele pe anumite trasee, un router este şi mai evoluat deoarece nu numai că recunoaşte traseul ce trebuie urmat de un pachet, ci şi tipul de protocol de transmitere şi care din căile posibile este cea mai potrivită, funcţie de încărcarea reţelei.

Poarta de interconectare
La legarea între ele a mai multor reţele diferite, pot apărea probleme de incompatibilitate. Acestea sunt eliminate de porţile de interconectare (gateways) care modifică datele sosite dintr-o reţea prin eliminarea componentelor legate de protocolul din reţeaua sursă, apoi reface datele conform cerinţelor protocoalelor din reţeaua unde trebuie să ajungă datele.
Terminatorul
Când calculatoarele sunt legate în reţea, pe cablu circulă semnale electrice sau optice. Semnalele electrice care ajung la capătul cablului de reţea se vor întoarce şi vor continua să se propage de-a lungul cablului, ceea ce ar duce evident la alterarea informaţiilor din cauza suprapunerii de semnale. Pentru a preveni o astfel de acţiune nedorită, la capătul liber al cablului se montează un conector numit terminator, care are rolul de a absorbi semnalele libere.
Reţeaua fără fir
Exprimarea de „reţea fără fir" nu este chiar corectă, deoarece face referire la o reţea clasică, extinsă prin înglobarea unor conexiuni fără fir. Acestea pot proveni fie din existenţa unei nevoi de mărire a reţelei existente pentru un timp scurt, fie din asigurarea unor linii de rezervă, fie pentru a asigura legătura cu o subreţea instalată în locuri aglomerate sau pentru a deservi utilizatori cu grad mare de mobilitate.
Reţelele fără fir pot fi locale (într-o clădire), caz în care stabilesc legătura între calculatoare prin unde radio, infraroşii sau laser, şi echipamente de legătură numite transceivere; reţele locale extinse (între clădiri), caz în care folosesc unde radio cu spectru împrăştiat, şi calculatoare mobile, care folosesc ca suport al transmisiei serviciile de telefonie mobilă.
Concentratorul
La conectarea mai multor calculatoare în topologie stea, în centrul reţelei este dispus un echipament numit concentrator (hub), având rolul de a lega fiecare calculator de nodul central. Concentratoarele pot fi active, dacă ele au şi rol de a amplifica semnalul electric (caz în care trebuie alimentate de la reţeaua electrică) sau pasive, dacă doar leagă fizic calculatoarele.
Transceiverul
Este o componentă utilizată pentru realizarea legăturii în reţea pentru reţelele cu cablu coaxial gros, cu rol de a transforma fluxul de date paralel de pe magistrala calculatorului în flux serial pe cablu, şi invers, aşa cum arată şi numele său (TRANSmitter/reCElVER, emiţător/receptor.

TRANSFERUL INFORMAŢIILOR ÎN REŢEA
Principalul avantaj al utilizării reţelelor de calculatoare este acela că permite transferul de informaţii, între calculatoarele ce compune reţeaua, prin intermediul cablului de legătură (sau al undelor radio). Pentru aceasta este necesar un software care să execute comenzile utilizatorului, ia nivel de reţea.
Dacă pentru a gestiona informaţii la nivelul calculatorului propriu, utilizatorul dispune de aplicaţia My Computer, similarul acesteia în reţea fiind Network Neighborhood. Lansarea în execuţie a acesteia se face la fel ca orice aplicaţie Windows, utilizând pictograma corespunzătoare. Modalitatea de utilizare a aplicaţiei este identică celei cunoscute de la aplicaţia My Computer.
Pe lângă această aplicaţie standard a sistemului de operare Windows, de o foarte mare utilitate, datorită felului simplu şi transparent de utilizare, este şi programul Windows Commander. Lansarea în execuţie se face similar, folosind pictograma sau prin selectare din lista programelor. După lansare în execuţie, într-una din ferestre se selectează afişarea calculatoarelor din reţea, prin alegerea din lista de drivere afişate.
Urmează selectarea calculatorului cu care se doreşte a se lucra în reţea şi apoi efectuare operaţiilor pe care utilizatorul le doreşte între calculatorul propriu şi celălalt calculator din reţea, operaţii care ar putea fi: copierea de fişiere sau directoare, mutarea lor, ştergerea lor, deschiderea de documente sau alte fişiere de pe celălalt calculator etc.
Pentru a stabili drepturile de acces al altor persoane la calculatorul propriu, utilizatorul poate permite sau interzice efectuarea de operaţii pe una din resursele sale, cum ar fi de exemplu unitatea de harddisk. Acţiunea se numeşte partajarea (resurselor) şi se efectuează pentru fiecare resursă a calculatorului propriu în parte.
În exemplul următor se face partajarea directorului My Documents de pe unitatea de disc C: prin intermediul aplicaţiei Windows Explorer:
-se lansează în execuţie aplicaţia Windows Explorer;
-se va selecta directorul dorit de pe unitatea de disc cu numele simbolic C:;
-prin click pe butonul dreapta al mouse-ului, după selectarea directorului dorit se alege opţiunea Sharing.
În cadrul ferestrei ce precede opţiunii Sharing apar următoarele opţiuni:
Not Shared – opţiune ce va fi folosită pentru departajarea directorului;
Shared As – numele sub care va fi partajat directorul (acest nume putând fi diferit de cel afişat în mod implicit), nume sub care directorul partajat va fi văzut în reţea ;
Comment – comentariu asociat directorului;
AccessType – tipul de acces care este permis pentru directorul respectiv (numai pentru citire dacă opţiunea Read-Only este activă, acces complet dacă opţiunea Full este activă, sau protejare prin parolă dacă este activă opţiunea Depends on Password);
Passwords – parola de acces pentru tipul de acces specificat. Se poate observa dacă un director este partajat sau nu după imaginea oferită de aplicaţia Windows Explorer dacă simbolul directorului pare a fi susţinut de o mână întinsă (directorul My Documnets) atunci este partajat, dacă nu (directorul Cd) atunci directorul nu este partajat.
Dacă se încearcă accesarea unei resurse protejate prin parolă se va obţine o imagine şi utilizatorul poate utiliza resursa respectivă numai dacă dovedeşte acest drept introducând parola de acces.

COMUNICAŢII DE DATE
REŢELE PUBLICE

Acest capitol tratează problema reţelelor publice, adică a acelora care au ca arie de răspândire geografică o suprafaţă mare, aşa cum rezultă şi din acronimul folosit pentru a le denumi: WAN, Wide Area Network. Reţelele WAN sunt utilizate pentru a face legătura între calculatoare aflate în zone geografice depărtate: localităţi, judeţe, ţări, continente.

PRINCIPII TEHNICE DE REALIZARE
Din punct de vedere tehnic, realizarea fizică a legăturii în reţea se face prin interconectarea următoarelor componente: calculatorul sursă, modemul, cablul telefonic, centrala telefonică, reţeaua de telefonie, apoi invers centrala telefonică, cablul telefonic, modemul, calculatorul destinatar.
În această succesiune de dispozitive, fiecare îndeplineşte anumite funcţii specifice, şi anume:
•calculatorul sursă, este acela care conţine informaţiile ce trebuie transmise;
•modemul sursă, transformă informaţiile din şiruri de biţi în semnale electrice pentru a putea fi transmise pe linia telefonică;
•circuitul telefonic, compus din linii şi centrale telefonice, asigură propagarea semnalului electric către destinatar;
•modemul destinatar, transformă informaţiile din semnale electrice transmise pe linia telefonică în şiruri de biţi;
•calculatorul destinatar, este acela care primeşte şi interpretează informaţiile ce au fost transmise.
Modemul
Parte componentă a componentei hardware a reţelei, modemul este un dispozitiv care realizează comunicarea între calculatoare aflate la o distanţă prea mare pentru a putea dialoga direct prin cablu şi placă de reţea, în acest caz, se utilizează metoda legării calculatoarelor prin intermediul liniilor telefonice. Direct, această operaţie nu se poate executa, deoarece linia telefonică suportă doar semnale analogice (sunete, semnale electrice) în timp ce un calculator lucrează cu semnale digitale (electronice, biţi cu valoare 0 sau 1).
Incompatibilitatea între cerere (calculatorul doreşte legarea în reţea) şi ofertă (linia telefonică nu funcţionează cu semnalele calculatorului) a impus utilizarea unui dispozitiv care să facă transformările necesare, să adapteze cele două tipuri de semnale. Acesta este modemul (denumirea provine de la MOdulare/DEModulare), dispozitiv care face conversia semnalului digital de la sursă în semnal analogic, iar la celălalt capăt al legăturii face conversia semnalului analogic în semnal digital.
Modemurile pot fi:
1.interne, se prezintă ca o placă ce se poate instala în calculator;
2.externe, sub forma unui dispozitiv în afara calculatorului, cu alimentare separată.
În ambele situaţii, modemul este legat atât la magistralele calculatorului (cel intern direct, cel extern printr-un cablu serial) cât şi la priza de perete ce asigură legătura cu reţeaua telefonică (printr-un cablu cu conector).
Modemurile mai pot fi clasificate în:
•asincrone, dacă datele sunt transmise serial, fără o coordonare a transmisiei. Sunt relativ ieftine şi asigură viteze bune de transmitere, dar o parte a traficului (cea 25%) nu conţine date ci informaţii de control. Erorile sunt detectate prin metoda bitului de paritate (ca la memoria internă a calculatorului) şi corectate prin metode specifice;
•sincrone, cu transmitere tot serială dar cu împărţirea grupurilor de biţi în cadre separate prin caractere de sincronizare pentru coordonarea transmisiei. Sunt mai scumpe şi mai complexe, de aceea nu sunt foarte accesibile utilizatorului obişnuit, în schimb au tehnici mai uşoare de detectare şi corectare a erorilor, care de multe ori se fac prin simpla retransmitere a cadrelor respective.
Principalul parametru prin care se identifică nivelul tehnologic al unui modem este viteza de transmitere a datelor, măsurată în bps (biţi per secundă), iar la această oră prin metode avansate de comprimare a datelor se pot asigura viteze de 76.800 bps.
Linia telefonică
Cele două calculatoare implicate în legătura în reţea dialoghează folosind fiecare un modem, acestea însă trebuie să fie conectate prin intermediul reţelei telefonice.
Linia telefonică utilizata poate fi de două tipuri:
1.linie cu comutare (dial-up), la care realizarea legăturii se face manual de către utilizator, asigurând un trafic cu viteză destul de scăzută (56 kbps) şi cu probleme privind erorile din cauza centralelor telefonice prin care trece semnalul, centrale care alterează semnalul electric. Plata telefonului se face funcţie de timpul de convorbire/transmisie, mai ales la orele de vârf;
2.linie dedicată (închiriată), mai scumpe decât cele cu comutare, dar la care legătura este stabilită non-stop şi nu este întreruptă de centrala telefonică, asigurând astfel viteze până la 45 Mbps.
2.3 DETECTAREA Şl CORECTAREA ERORILOR
Având în vedere cantitatea mare de informaţii care circulă prin reţea, faptul că suportul comunicaţiei nu asigură întotdeauna o calitate 100% a transmiterii, este evident că între biţii de informaţie se vor afla şi unii care la destinatar vor sosi alteraţi faţă de valoarea avută la sursă. Printre cauzele care provoacă alterarea informaţiei se pot enumera:
•calitatea cablului de reţea;
•interferenţele cu alte semnale electrice, datorate altor cabluri de reţea, de alimentare, surse de paraziţi neprotejate, fenomene atmosferice, etc.;
•diafonia între cabluri alăturate;
•etc.
Pentru ca semnalul de la calculatorul sursă să ajungă corect la destinatar, sunt necesare procedee prin care eventualele erori să fie mai întâi detectate apoi corectate.
Detectarea erorilor
Problema detectării erorilor constă în semnalarea sosirii la destinatar a unui bit de valoare „1", când el a fost emis de valoare „0”, şi invers.
Eroarea este detectată în felul următor: se utilizează de exemplu ca metodă de control adăugarea unui singur bit, care are valoarea 1 dacă numărul de biţi de 1 din codul iniţial este impar, respectiv are valoarea 0 dacă numărul de biţi de 1 din codul iniţial este par. Pentru litera "A", având codul binar 0100.0001, bitul de paritate este de valoare 0. Deci pe linia de transmitere va circula cuvântul de cod cu 9 biţi următor: 0100.0001.0.
La recepţie, dacă a apărut o singură eroare, de exemplu afectând ultimul din cei 8 biţi ai mesajului de date (care aici din 1 devine 0), se va primi cuvântul de cod (eronat) 0100.0000.0. Modemul destinatar reface bitul de paritate, care este determinat la recepţie ca fiind de valoare 1, deci există o eroare în mesajul recepţionat. Din această caută, modemul destinatar va cere retransmiterea cuvântului de cod care a sosit eronat.
Corectarea erorilor
Odată eroarea detectată, protocoalele de reţea trebuie să asigure destinatarul de ajungerea informaţiei corecte, adică să permită, printr-o metodă oarecare, corectarea erorii semnalate.
Metoda cea mai simplă o constituie retransmiterea pachetului de biţi care conţine eroarea. Metoda nu se poate însă folosi dacă transmiterea este fără mesaje de confirmare, caz în care sursa nu are cum să ştie că mesajul nu a ajuns la destinatar sau este eronat.
Corectarea automată se face prin adăugarea mai multor biţi de control care să permită detectarea poziţiei bitului transmis eronat; odată stabilită poziţia, este clar că bitul respectiv are altă valoare decât cea recepţionată şi cum mesajul este compus doar din 0 şi 1, corectarea se poate face imediat şi este evidentă.
Controlul transmisiei
Problemele care apar pe timpul transmiterii informaţiilor nu ţin doar de erorile care afectează biţii de informaţie, ci şi succesiunea în care aceştia ajung la destinatar.
Concret, pentru a transmite o informaţie, calculatorul sursă realizează împărţirea succesiunii de biţi în mai multe secvenţe (cadre), care trebuie transmise pe o anumită cale şi într-o anumită ordine.
Dacă transmiterea cadrelor se face pe drumuri diferite, dar ele ajung la calculatorul destinatar, problema nu este gravă. Dacă însă ajungerea cadrelor are loc în altă ordine decât cea iniţială, recompunerea mesajului iniţial este imposibilă.
Pentru aceasta, fiecare cadru primeşte un număr de secvenţă, iar calculatorul sursă transmite cadrele în succesiunea normală. De la începutul transmisiei, se negociază cum are loc dialogul, adică după câte cadre calculatorul destinatar trebuie să emită un mesaj de confirmare a primirii şi cât timp se aşteaptă acest mesaj.
Dacă destinatarul nu primeşte cadrele în succesiune sau nu le primeşte deloc, el emite un mesaj de confirmare negativă, iar sursa reia cadrele respective.
Dacă totul decurge în bună regulă, destinatarul emite mesajul de confirmare pozitivă şi transmisia continuă cu următoarele cadre.
Dacă mesajul de confirmare nu este emis de destinatar într-un anumit interval de timp, sursa consideră că s-a produs un incident şi reia transmiterea cadrelor.
Dacă însă mesajul de confirmare este emis de destinatar dar se pierde pe drumul spre sursă, aceasta va considera că transmisia nu a avut loc şi reia cadrele, rămânând în sarcina destinatarului ce să facă dacă unele cadre au fost transmise de două ori.
O altă problemă legată de controlul transmisiei este aceea a corelării între vitezele de emisie şi recepţie a cadrelor, în sensul că dacă sursa transmite cadre cu viteză prea mare, ele nu pot fi recepţionate de destinatar şi ele se pot pierde.
SECURITATEA INFORMAŢIILOR
Securitatea informaţiilor din reţea înseamnă ansamblul măsurilor, tehnicilor şi procedeelor prin care se limitează accesul la informaţii numai pentru persoanele autorizate, iar acestea au anumite drepturi de acces bine stabilite de către administratorul reţelei.
Auditarea
Una din măsurile obişnuite de securitate a reţelei este auditarea (examinarea, inspectarea), adică urmărirea acţiunii utilizatorilor, a operaţiilor pe care acestea le execută:
•încercarea de a deschide/închide o sesiune de lucru;
•încercarea de conectare/deconectare la resurse (calculatoare, imprimante, date);
•încercarea de a efectua operaţii asupra resurselor (citire, scriere, creare, ştergere, tipărire);
•activarea/dezactivarea/modificarea conturilor şi parolelor; etc.
Din urmărirea acestor acţiuni se pot deduce încercările de acces neautorizat, de către persoane care nu sunt utilizatori legali, sau de utilizatori care nu au drepturi, la anumite resurse.
Calculatoarele fără unităţi de dischetă
Metoda cea uşoară de a asigura imposibilitatea copierii datelor de pe un calculator este lipsa unităţilor de dischete. Astfel de calculatoare se pot folosi cu succes (deşi nu sunt utile când se doreşte aducerea de informaţii pe calculator) însă, în reţea, această lipsă se poate suplini prin posibilitatea transferării datelor direct prin reţea.
Criptarea datelor
Datele aflate pe un calculator nu vor putea fi interpretate de un utilizator neautorizat dacă sunt păstrate sub formă codificată (criptată). De asemenea, transmise prin reţea sub formă criptată, ele vor putea fi interceptate de un utilizator neautorizat, dar lipsa metodei de decriptare le face inutilizabile. Criptarea se poate face pe două căi:
•metode hardware, când pentru codificare şi decodificare se utilizează dispozitive speciale, scumpe şi greu de procurat de un utilizator obişnuit;
•metode software, când se folosesc programe care realizează codificarea respectiv decodificarea. Metoda este mai ieftină, este de obicei puţin mai lentă, dar se pot uşor procura astfel de programe, create după o multitudine de metode de criptare/decriptate.
Limitarea accesului
O altă metodă ce poate preveni accesul neautorizat la informaţii este limitarea persoanelor care pot accesa calculatorul sau reţeaua. Metodele de limitare a accesului sunt de două tipuri:
•metode fizice: resursele sunt dispuse în locuri unde accesul se face conform unor reglementări speciale, sau utilizatorul trebuie să facă dovada drepturilor folosind dispozitive de tipul cheie, cartelă magnetică, etc.;
•metode software: accesul este limitat de cunoaşterea anumitor parole, pe care administratorul le acordă utilizatorilor funcţie de operaţiile pe care au dreptul să le efectueze.
Protecţia împotriva viruşilor
Chiar şi în lipsa unităţilor de disc, renumite în lumea calculatoarelor pentru pericolul pe care îl prezintă pentru infectarea cu viruşi, legarea în reţea face posibilă ajungerea unui virus prin intermediul informaţiilor care sunt copiate pe calculator.
Viteza mare cu care specialiştii (care îşi demonstrează astfel cunoştinţele) creează viruşi, face ca programele antivirus să nu ţină pasul cu noile apariţii, astfel că măsurile organizatorice pot aduce de multe ori un plus la buna funcţionare a calculatorului. Se previn astfel infectările şi munca de înlăturare/reparare a efectelor, care uneori sunt devastatoare pentru sistemul de calcul şi pot să fie chiar ireparabile.
Protejarea datelor împotriva pierderii
Utilizatorul poate rămâne fără datele sale nu numai ca efect al viruşilor sau accesului neautorizat, ci şi din cauza unor evenimente nedorite cum ar fi şocurile de tensiune, defectarea componentelor, dezastre naturale sau provocate, etc. Pentru împiedicarea aceste efecte nedorite, se pot lua măsuri ca:
•pentru şocurile de tensiune, serverele şi calculatoarele pot fi echipate cu surse neîntreruptibile, care asigură un nivel de tensiune suficient de constant pe anumită perioadă de timp, în care are loc salvarea datelor;
•pentru defectarea componentelor, se folosesc tehnici de dublare a componentelor cu rezerve, obţinând astfel sisteme de calcul tolerante la defecte, care în cazul unui eveniment comută funcţionarea pe componenta de rezervă. Cum pentru siguranţa datelor critic este hardiskul, aici se iau şi măsurile cele mai severe conform unor standarde numite RAID (Redundant Arrays of Inexpensive Disks) care copiază informaţiile în diverse locuri din reţea;
•pentru păstrarea datelor, se foloseşte salvarea periodică pe medii de stocare cum ar fi banda magnetică, harddiskuri, etc. Această operaţie trebuie efectuată periodic, de către o persoană desemnată, conform uneia din următoarele metodologii: salvarea completă, salvarea modificărilor, salvarea zilnică, etc.

DEFINIŢIE. CONCEPTE DE BAZĂ
Internet-ul este la ora actuală cea mai importantă reţea mondială de calculatoare. Ea nu are o dată precisă a apariţiei, rezultând în urma interconectării a mii de utilizatori, din toată lumea, fiind de fapt o reţea de reţele.
În anul 1969, Departamentul Apărării al S.U.A. a lansat un proiect numit ARPANET (ARPA - Advanced Research Project Administration = Administraţia pentru proiecte de cercetare avansată; NET = reţea). Scopul său era de a conecta departamentul, cu cercetătorii în domeniul militar dintr-un anumit număr de universităţi, pentru un schimb mai rapid de informaţii. Ca urmare a succesului realizat, la sfârşitul anilor ’70, U.S. National Science Foundation (Fundaţia Naţională de Ştiinţă din S.U.A. - NSF), a organizat o nouă reţea, numită CSNET. La aceasta se puteau conecta pentru diferite servicii (în general poştă electronică), universităţile care nu aveau contracte cu Departamentul Apărării, deci conexiune la ARPANET. Impactul asupra lumii a fost atât de puternic, încât, ca urmare a cererilor crescânde de conectare, NSF-ul a creat o nouă reţea, numită NSFNET. NSFNET-ul era bazată pe supercalculatoarele existente în 6 oraşe ale S.U.A., fiecare legate la un calculator mai mic, acestea din urmă formând o subreţea. De asemenea, NSF a finanţat aproximativ 20 de reţele regionale, permiţând în acest fel interconectarea a mii de utilizatori (universităţi, biblioteci, laboratoare etc.). În urma acestei creşteri exponenţiale a utilizatorilor, această reţea de reţele a început să fie privită ca un internet, respectiv “INTERNET-ul”.
Dintre facilităţile “oferite” de reţeaua Internet menţionăm: servicii de poştă electronică (e-mail), conversaţii în regim permanent (talk - uri), obţinerea de informaţii (serviciul World Wide Web - WWW), servicii de ştiri, transfer de date etc.
Pentru apelarea acestor servicii este necesară existenţa unui soft care să permită navigarea pe Internet. Printre cele mai utilizate programe de acest tip (browser Internet) sunt Internet Explorer (produs de Microsoft) şi Netscape Navigator (produs de firma Netscape Communications Corporation).
În reţeaua Internet există o multitudine de calculatoare legate între ele. Aceste calculatoare, însă, se împart în două categorii: calculatoare client (sau gazdă) şi calculatoare server. Acestea din urmă au rolul de a răspunde cererilor primite de la calculatoarele client şi de a contacta alte calculatoare de tip server. Fiecare calculator conectat la Internet (numit şi calculator gazdă - host -) este identificat prin intermediul unui număr unic, pentru a putea fi deosebit de celelalte. Acest număr este alcătuit din patru părţi, de exemplu “111.22.33.77”, prin intermediu său putând fi accesată gazda. Deoarece reţinerea acestor numere este destul de dificilă, majoritatea calculatoarelor au şi un nume, cu care este mult mai uşor de operat. La rândul său acesta este format din mai multe părţi, separate prin puncte, de exemplu “tibiscus.info.edu”. Pentru apelarea unui calculator (prin intermediul numărului sau numelui) este necesară existenţa unui specializat în “navigare”.

MIC DICŢIONAR TERMINOLOGIC
Browser:program de navigare, care permite realizarea unei legături cu un server din Internet, pentru vizualizarea şi salvarea datelor accesate;
Download: transfer de date din Internet pe calculatorul local;
e-mail:poştă electronică;
File:protocol pentru accesarea unui fişier local de pe hard disk;
ftp:(File Transfer Protocol) protocol pentru transferul de - fişiere;
gopher:protocol pentru încărcarea fişierelor text;
homepage:prima pagină a unui document web, indicând locul iniţial al documentului;
Host:(gazdă) numele calculatorului care se doreşte a fi accesat;
HTML:(HyperText Markup Language) limbaj care permite crearea şi accesare a paginilor web;
http:(HyperText Transfer Protocol) protocol de transfer şi legătură între mai multe pagini web;
hyperlink:porţiune dintr-o pagină web, care permite accesarea directă a unei alte pagini web, imagini etc.;
mailto:protocol pentru transmitere de poştă electronică prin intermediul unui program de navigare;
News:protocol pentru accesarea unui server de ştiri;
pagină web:fişier text sau HTML, care poate fi vizualizat de un browser;
telnet:protocol pentru conectare la distanţă pentru conversaţii;
URL:(Uniform Resource Locator) adresa (individuală) a unei pagini web;
website:colecţie de pagini şi documente web, cu o anumită legătură între ele;
WWW:(World Wide Web) parte a Internet-ului, constând dintr-o colecţie de documente, situate pe diferite calculatoare.

NOŢIUNI GENERALE DESPRE WORLD WIDE WEB
World Wide Web (cunoscut şi ca WWW, Web sau W3) este un serviciu de informaţii de tip hipertext folosit la navigarea pe Internet. Folosind acest serviciu nu este necesar să se ştie, să se memoreze sau să se cunoască adrese şi nume de fişiere putându-se ajunge pe server-e a căror adresă nu a fost cunoscută. WWW permite navigarea printre documente legate între ele, prin selectarea elementelor marcate numite legături hipertext (hypertext links - în general, cuvinte sau asociaţii de cuvinte subliniate) sau a hiperlegăturilor (hyperlinks - în general, imagini sau icoane). Prin selectarea unei hiperlegături se pot vizualiza informaţiile care ne interesează sub forma unei pagini web; din această pagină se poate selecta un alt subiect şi să se vizualizeze astfel informaţia asociată paginii web anterioare, tot sub forma unei pagini web. În acest fel se poate naviga de pe un document din Internet pe un altul de-a lungul computerelor gazdă (host) răspândite prin Internet. Aceasta cale uşoară de navigare prin Internet este ceea ce face din World Wide Web, probabil, una din cele mai uşoare instrumente pentru folosirea Internet - ului.
NOŢIUNI GENERALE DESPRE FTP
Reţeaua Internet conţine milioane de fişiere accesibile public - domenii publice, programe demonstrative, cărţi, poze, fişiere de sunet, informaţii privind aproape orice subiect. Toate aceste fişiere pot fi transferate local (pe calculatorul propriu.), folosind serviciul FTP (File Transfer Protocol - protocol de transfer al fişierelor). FTP-ul este un protocol care asigură un standard comun pentru mutarea fişierelor de la un computer la altul de-a lungul unei reţele.
Serviciul FTP permite intrarea în structura de directoare a unui calculator ce se află legat în reţeaua Internet, crearea de directoare, importarea de fişiere sau punerea de fişiere în directoarele acestor calculatoare, mutarea de fişiere între directoarele calculatorului, redenumire, ştergere de fişiere.
Transferurile de fişiere sunt întotdeauna iniţiate de către client şi pot fi executate in mod ASCII sau in mod binar.
Calculatorul care suportă toate aceste funcţii (care poate fi accesat la distanţă) este un server FTP sau un aşa numit FTP Site; fiecare server FTP are o adresă proprie cu care poate fi accesat in Internet. În plus, este necesar un soft care ştie să se conecteze şi să suporte comenzile FTP dorite (Netonizer, FTP Explorer, CuteFTP, WSFTP).
Pentru a putea accesa server-ul FTP, pe lângă adresa server-ului, trebuie să avem un nume de utilizator şi o parolă. Administratorul server-ului acordă clienţilor care intenţionează să acceseze server-ul FTP un cont pe server-ul respectiv, cont care cuprinde numele de utilizator, parola şi anumite drepturi de acces; numele de utilizator şi parola sunt cerute la conectare.
Conectarea la un sever FTP se poate face în două moduri:
•Conectarea in Mod Anonim :Dacă nu există un cont special pe un server de FTP, legătura se poate realiza prin conectare drept utilizator Anonymous . Acest utilizator nu are parolă, deci este accesibil oricui şi dă acces restrâns la resursele server-ului de FTP respectiv. Accesul este numai la citire şi se văd numai o parte din informaţiile existente pe acel server (informaţii de domeniu public).
•Conectarea cu Nume de Utilizator şi Parolă
Dacă se doreşte un acces mai larg pe un server FTP trebuie să existe un cont acordat de către administratorul server-ului FTP. Odată obţinut acest cont se poate realiza conectarea la acel server FTP, având drepturile acordate de administrator la crearea contului, drepturi, bineînţeles, mai largi decât pentru un utilizator Anonymous.
NAVIGAREA PE WEB
Conectarea la serviciul WWW se face prin lansarea în execuţie a browser-ului Web. Odată lansat în execuţie se realizează încărcarea automată a unei pagini Web. Pentru deschiderea unei pagini Web, calculatoarele aflate în interacţiune schimbă între ele diverse informaţii ajungându-se în final la pagina Web dorită. Fiecărei pagini Web îi este asociată o adresă unică numită Universal Resource Locator (Locator universal de resurse) sau pe scurt URL. O adresă Web arată în felul următor: http://www.yahoo.com
Ea este alcătuită din două zone:
a) protocolul;
adresa calculatorului unde pagina Web ce se doreşte a fi accesată este stocată.
În exemplul de mai sus protocolul folosit de browser-ul Web este http care provine de la HTTP - Hypertext Transfer Protocol (protocolul de transferare a hipertextului) şi se găseşte situat în stânga celor două slashuri (//). Toate calculatoarele ce se află în reţeaua Internet comunică între ele prin intermediul unor reguli impuse de protocoale.
Un browser Web poate utiliza mai multe protocoale, dar nu într-o singură adresă. Iată câteva dintre acestea: ftp, gopher, mailto, news, telnet, etc. Întotdeauna protocolul este separat de adresa paginii Web prin două slashuri (“//”).
Adresa paginii Web sau a calculatorului ce găzduieşte această pagină (numit în general server) este prezentată aproape întotdeauna sub o formă prietenoasă. De fapt în spatele acestei forme foarte prietenoase se găseşte adevărata adresă a server-ului care este formată din patru grupe a câte maxim trei cifre fiecare. Pentru exemplul nostru adevărata adresă a paginii Web principale (home page) a server-ului Yahoo este 205.217.231.67 De fapt această înşiruire de numere este folosită de calculatorul client (calculatorul care solicită conectarea la o anumită pagină Web) în comunicarea cu celelalte calculatoare din reţeaua Internet. Adresa este împărţită şi ea în mai multe zone. În general atunci când se doreşte accesarea unei pagini diferite de pagina principală a unui server, adresa este mai lungă decât cea prezentată mai sus. Deocamdată ne vom rezuma doar la acest exemplu pentru a înţelege mai bine adresa unei pagini Web, urmând ca la secţiunea de probleme comentate să abordăm şi alte exemple. Se observă că adresa (URL- ul) este împărţită în trei părţi separate de punct. Prima parte - www - ne informează că s-a apelat la serviciul WWW, în a două parte se găseşte numele instituţiei sau a subreţelei apelate, iar în ultima parte se găseşte sufixul care identifică tipul de instituţie. Sufixele se împart în două mari categorii: cu trei litere respectiv cu două litere. Sufixele cu trei litere împart reţeaua în zone după tipul de instituţie, iar cele cu două litere împart reţeaua în zone geografice.

Exemple de sufixe:Sufix - Tipul instituţiei:
com - firmă comercială;
edu - instituţie educaţională;
gov - agenţie guvernamentală;
mil - zonă militară;
org – zonă a unei organizaţii neguvernamental
net - furnizor de servicii Internet.

Sufix - Zona geografică:
au - Australia;
uk - Marea Britanie;
us - USA;
ro - România;
it - Italia;
de - Germania.

INTERNET EXPLORER
Unul din cele mai utilizate browser-e de Internet este aplicaţia Internet Explorer. Acest program, este livrat odată cu kit-ul de instalare al interfeţei grafice Windows. Aplicaţia Internet Explorer este un produs al firmei Microsoft şi este un instrument perfect de navigare. Faţă de versiunile anterioare Internet Explorer 5.5 are o interfaţă grafică îmbunătăţită şi o viteză de încărcare a paginilor web mai mare.
Elemente de utilizare Internet Explorer
Lansarea în execuţie se realizează din submeniul Programs Internet Explorer, sau printr-un dublu click pe icoana “The Internet”, aferentă acestei aplicaţii, situată pe desktop. Ca urmare, pe ecranul monitorului va fi afişată fereastra acestei aplicaţii), în spaţiul de lucru afişându-se pagina dată ca implicită la încărcare.În partea superioară a ferestrei, se găsesc elemente specifice unei aplicaţii Windows, precum şi elemente specifice acestei aplicaţii
Bara de unelte conţine următoarele butoane:
Butonul Back execută un salt la pagina vizitată anterior. Forward execută un salt la pagina următoare (valabil doar după activarea cel puţin o dată a comenzii Back.
Oprirea încărcării unei pagini web se face cu ajutorul butonului Stop. Refresh reîncarcă pagina web ce este specificată în linia de adrese. Butonul Home efectuează încărcarea paginii definite ca fiind implicită (home page-ului). Search permite căutarea pe internet folosind server-ul firmei Microsoft Corporation. Afişarea grupul Favorites ce conţine adresele paginilor web cel mai des utilizate se face prin intermediul butonului Favorites. Print permite tipărirea paginii web afişate pe ecran. Schimbarea dimensiunii caracterelor din pagina web afişată se obţine cu butonul Font. Mail permite verificare poştei electronice, respectiv trimiterea de mail-uri.

POŞTA ELECTRONICĂ
Poşta electronică (electronic mail, e-mail) este numele unui serviciu care semnifică utilizarea unei reţele pentru transmiterea şi recepţionarea de mesaje. Programele de poştă electronică au următoarele funcţii de bază:
•compunerea, respectiv crearea mesajelor şi răspunsurilor. Se poate face prin editoare specializate de text sau folosind editorul încorporat;
•transferul, respectiv deplasarea mesajului de la emiţător la receptor. Constă în stabilirea unei conexiuni între calculatorul emiţător şi cel receptor sau un calculator intermediar, emiterea mesajului şi apoi eliberarea conexiunii;
•raportarea, respectiv informarea emiţătorului despre ce s-a întâmplat cu mesajul: a fost livrat sau respins, sau s-a pierdut; afişarea, respectiv citirea mesajului de către receptor;
•dispoziţia, respectiv acţiunea receptorului după ce a citit mesajul.
Există la ora actuală o multitudine de sisteme de poştă electronică şi de aceea a transmite mesaje care tranzitează aceste sisteme poate deveni o problemă. Pentru evitarea acestei situaţii, s-au impus standarde - cel puţin la nivel de mesaje compuse din texte ASCII - care traduc mesajele dintr-un sistem într-altul. Aceste standarde se aplică unei combinaţii de hard (dispozitive) şi soft (programe) ce alcătuiesc o poartă de comunicaţie, care are drept scop traducerea mesajelor dintr-un sistem de poştă electronică în altul. Aceste porţi sunt transparente pentru utilizatorul obişnuit.
Mesajul de poştă electronică
Un mesaj de poştă electronică este compus întotdeauna din următoarele părţi:
•antetul mesajului (header, limba engleză);
•corpul mesajului.
Dacă partea principală, din punct de vedere al conţinutului, este corpul mesajului, creat fie cu un editor de texte specializat (gen Word) fie cu editorul încorporat al sistemului de poştă electronică, antetul este partea care descrie circuitul mesajului de la emiţător la receptor. De aceea, antetul va conţine:
•adresa emiţătorului;
•subiectul mesajului;
•adresa receptorului.
Aceasta este forma în care utilizatorul vede conţinutul antetului mesajului, în realitate, din punct de vedere fizic, antetul este mai complex şi conţine părţi care specifică suportului fizic al transmisiei care este expeditorul şi destinatarul mesajului, informaţii care sunt utilizate de programul de poştă electronică şi de calculatoarele din reţea pentru a realiza transferul mesajului.
Un concept modern legat de poşta electronică este distincţia între mesaj şi plic. Plicul încapsulează mesajul şi cuprinde toate informaţiile necesare transportului mesajului: destinaţia, adresa, prioritatea, nivelul de securitate. Calculatoarele intermediare, care transferă mesajul între emiţător şi receptor, folosesc plicul pentru rutarea mesajului, într-un mod similar acţiunii unui oficiu poştal.
Unele programe de poştă electronică nu fac probleme la transmiterea fişierelor ASCII, dar pentru fişiere create cu programul Word (sau alte editoare sofisticate de text, programe de calcul tabelar, imagini, sunete, etc.) este posibil ca transmiterea să nu redea fidel receptorului, mesajul care a fost generat de emiţător. Pentru aceste fişiere, transmisia necesită întâi transformarea din informaţii codificate pe 8 biţi în fişiere pe 7 biţi, la recepţie fiind urmat acelaşi procedeu însă în ordine inversă.
Având în vedere că mesajele de poştă electronică sunt transmise printr-o reţea de calculatoare ce pot fi întinse de-a lungul întregului glob (dacă se apelează de exemplu la Internet), timpul necesar ca mesajul să ajungă la destinatar depinde de distanţa până la acesta, nu în linie dreaptă ci pe rutele ce compun legătura, în acelaşi timp, durata este influenţată de calitatea (parametrii) liniei, segmentele care compun legătura fiind compuse din linii de calităţi diferite iar calitatea globală este dată de cel mai slab segment.

Sper sa ajute pe cineva, eu le-am gasit pe net. Mai erau si niste poze dar nu stiu sa la pun :help:

Au! Sper sa citeasca cineva cap-coada ca eu n-am rabdare
Sa inteleg ca facem un dictionar si despre computatoare?! :angel:

Da, dreacu dar se prea divaga de la subiectul ce viteza de net avem. Am deschis un alt subiect ca sa se inteleaga cat de cat ce inseamna viteza de transfer. Vad ca unii fac confuzie intre DC++ si restul...

Pai stii cum e mai consatene....nu toata lumea se stie cu de astea....mai zice fiecare ce stie si el acolo...... Asa cum tu scrii "comfuzie" in loc de "confuzie", asa si altii mai fac diverse COMFUZII intre anumite treburi No offence man.... :console: ....oricum e tare "articolul" tau.... :notworthy: ....sper ca de acuma sa nu se mai faca "comfuzii"...

Vorbeamos
ALEX

LOOOOL ala cu reteaua a gresit forumul :ban:
S-a apucat sa dea copy-paste din vre-un manual de calculatoare in lipsa de alte activitati!!!

cred ca e cel mai lung post de pe forumu asta :1:

Zice-ti mersi ca am dat copy/paste si nu am pus link care sa dispara dupa 2 saptamani, asa cine cauta cu google da direct de topic isi face si el copy/paste. Internetul a ramas singurul loc de unde poti gasi ceva gratis, si sa ne ajutam intre noi utilizatorii.